O, săracă ţară! Turcii cei mai răi
Judecă şi-omoară domnii mari ai tăi!
Încă azi Barnoschi, domn cu nume mare,
La serai purcede între turci călare!
Sala e întinsă; sfatul numeros,
Chiar sultanu-ascultă prin cafas umbros.
- „Iată omul!“ zice satrazanul mare.
Toţi privesc la dânsul prinşi de admirare.
- „E-nţeles cu leşii ţara să predea,
Astă carte spune împotriva sea.“
- „Cer să se ucigă el şi toţi ai săi!“
A mai zis vezirul marilor călăi.
Dar mufti răspunde: - „Capul dacă piere,
Gloatele reintră în a lor tăcere.“
- „Moară! strigă paşii - este osândit!“
- „Voi mă daţi la moarte, domnul a vorbit.
Voi muri cu fală, cum românul moare
Pentru ţara sfântă! Nu-s român eu oare?
Nu voi să mă apăr, căci nu voi să dau
Turcilor în ţară drepturi ce ei n-au.
Dreptul vă lipseşte... Patria română
N-a învins-o nimeni cu armele-n mână!
Ea plăteşte vouă să o apărăţi;
Nu ca să o spargeţi, nu să-o-ngenuncheaţi.
Mândri de puterea cea materială,
Peste ţară drepturi vă luaţi cu fală.
Dar acea putere fără de cuvânt
E ca vasul mândru părăsit la vânt.
Dumnezeu răpeşte sfânta cugetare
Popolilor barbari supuşi la pierzare.“
- „Moarte!“ strigă paşii. Domnul jos pe piaţă,
Cu virtute rară, pierde a lui viaţă.
Dar când cade capul, calul său ce-l port
Nechează, tresare, apoi cade mort...
Turcii se-nspăimântă. Ei şi-aduc aminte
Ale lui Barnoschi agere cuvinte.